Istoria Bijuteriilor: Antichitate

Despre mine Cos minunatii
0
Explicatii cristale Blog Testimoniale Utile Contact Oferte

Istoria Bijuteriilor: Antichitate



Cele mai vechi bijuterii descoperite sunt din Maroc şi datează de acum 100.000 de ani. Sunt câteva mărgele din cochilii de Nassarius şi au fost găsite într-o grotă. 

Utilizarea bijuteriilor a fost şi este una vastă, începând cu funcţia lor minimă de susţinere a părului sau a hainelor sub formă de agrafe, broşe, catarame, până la etalarea averii sau aceea cu rol simbolic de apartenenţă la un anumit grup.

Multe culturi au practicat la un moment dat stocarea averilor în bijuterii, deseori folosite şi ca monedă de schimb, acestea ajungând să fie un indicator al statutului social şi astfel apare şi tradiţia îngropării celor decedaţi alături de bijuteriile lor. 

Primele semnalări ale existenţei bijuteriilor au apărut la popoarele din Africa, confecţionate din mărgele din cochilii, coajă de ou de struţ, os, dinţi, fructe de pădure, pietre perforate şi atârnate pe şnur. Este posibil ca aceste mărgele să fi fost folosite pentru determinarea identitaţii grupului, dovadă a dezvoltării gândirii simbolice, mai exact a reprezentării unui lucru cu ajutorul altuia.

Apariţia metalului, în antichitate, poate fi considerată piatra de hotar în istoria bijuteriilor. Maeştrii bijutieri au fost mult timp dependenţi de argint. Asta până în secolul al XV-lea, când s-a început exploatarea aurului şi crearea de ornamente de orice fel. 

Cele mai vechi dovezi privind producerea bijuteriilor s-au găsit în Egipt. Pe pereţii zidurilor de piatră de la capelele camerelor mortuare se află o adevarată istorie a începuturilor bijuteriilor. Pe aceste ziduri se găsesc reproduceri ale şlefuitorilor egipteni la locul de muncă.

Se folosea extensiv aurul, mai ales pentru că se prelucrează mai uşor decât alte materiale. 

Egiptenii trăiau cu credinţa că fiecare piatră preţioasă este încărcată cu puteri mistice care se vor proiecta asupra purtătorilor. Simbolurile, ca cel al Scarabeului Sacru, formau o parte semnificativă a bijuteriilor care se purtau, fapt venind şi din credinţa în sacralitatea simbolurilor.

Culoarea pietrelor din alcătuirea unei bijuterii avea, de asemenea, simbolistică, verdele fiind asociat fertilităţii.

Pe lângă bijuteriile cunoscute de noi astăzi, egiptenii purtau şi alte forme de ornamente, cum ar fi pieptarul şi coafura.

Pieptarul consta dintr-un ornament pentru piept atârnat de gât cu o panglică sau un un lanţ şi prezenta adesea desene cu diferite zeităţi. Pieptarele erau făcute din bronz şi acoperite cu frunze de aur, încrustate cu lapislazuli, carneol şi turcoaz.

Coafura era o podoabă spectaculoasă pentru cap, ca un fel de perucă din mărgele şi aur. Cleopatra este frecvent reprezentată purtând o coafură cu şiruri lungi flexibile de mărgele de aur sau bijuterii tip medalion care se încadrează vag peste umeri şi care erau ţinute în loc de o bandă aurită de pe cap. 

Alte bijuterii des întâlnite la egipteni erau amuletele şi talismanele. Bijutierii egipteni nu au fost primii care au investit podoabele cu puteri magice, dar au dezvoltat acest aspect.

Adesea, amuletele reprezintă recipientul sau bijuteria care conţine un farmec. In Egipt, sha-sha sau margelele au avut importanţă esenţială în domeniul amuletelor. Cuvântul de bază pentru denumirea mărgelelor a fost sha, cuvântul egiptean pentru noroc. Orice egiptean, indiferent de clasa socială, putea purta mărgele, tipul acestora depinzând de bogăţia lor. Materialele au variat de la perle la ceramică din argilă, astfel încât chiar şi cei mai săraci muncitori puteau avea un şirag de mărgele.

Alte civilizaţii străvechi care au purtat bijuterii sunt minoiţii, locuitori ai insulei Creta şi sumerienii din Mesopotamia.

Atât bărbaţii, cât şi femeile minoite purtau bijuterii. Conducatorii poporului obişnuiau să poarte în luptă un coif de aur care semnifica puterea şi măreţia.

Obiectele din aur, argint şi fildeş descoperite în Mesopotamia, din timpul regatului Babilonului sunt păstrate în marile muzee ale lumii, fiind considerate minuni ale lumii antice.

Atât femeile cât şi bărbaţii purtau impunatoare podoabe incluzând amulete, brăţari de gleznă, coliere grele. Forme frecvent întâlnite în confecţionarea bijuteriilor erau frunza, spirala, conul sau ciorchinele de struguri. Tehnicile cele mai utilizate în prelucrarea metalului erau gravura, cloisonee şi filigranul. 

Negustorii sumerieni şi akadieni din Mesopotamia au răspândit bijuteriile create de meştugarii Babilonului în tările bazinului mediteraneean.

Bijuteriile, la greci, erau rar purtate, ele fiind destinate mai mult apariţiilor în public şi ocaziilor speciale. In multe dintre cazuri, ele erau purtate de către femei pentru a exprima bogăţia, statutul social şi frumuseţea.

Obiectele de podoabă purtate de către vechii greci şi romani proveneau din schimburile cu popoarele vecine şi tocmai de aceea, reuneau diferite stiluri şi modele. Acestea simbolizau legende, zeităţi şi mai târziu credinţe populare şi aveau uneori rol de protecţie împotriva deochiului. Se ştie că cerceii purtaţi de vechii greci şi romani ţineau loc de amulete şi talismane fiind decoraţi cu mici zeităţi. 

Filigranul de aur grecesc a fost dezvoltat extrem de bine în bijuterii. Colierele reprezentau o panglică aranjată în modele complexe cu numeroase pandantive mici, ce reprezentau credinţele populare. Filigranele de aur erau folosite şi în fixarea părului.

Spre deosebire de alte culturi antice, grecii şi romanii nu atribuiau puteri mistice pietrelor preţioase şi de aceea în arta bijuteriilor predominau metalele. In această perioadă înfloreşte creaţia numită camee. 

Cea mai semnificativă podoabă a romanilor era broşa, care era folosită la susţinerea îmbrăcăminţii, însă foarte întâlnit era la bărbaţi şi inelul cu piatră gravată care folosea la sigilarea documentelor cu ceară. După căderea Imperiului Roman, designul atât de specific lor a fost preluat şi răspândit prin regiunile vecine.

O alta podoabă des purtată de romani a fost bratara. Bratarile şi banderolele, deşi de forme şi modele diferite, erau egale în antichitate. Ambele nume au rădăcini romane, a branchium însemnând braţ şi au fost purtate pe încheietură, în timp ce banderola a fost purtată pe partea superioară a braţului. Aceste ornamente au fost purtate iniţial ca dovezi ale avuţiei, chiar de către cele mai sălbatice rase şi au fost deosebit de favorizate în est.

Bratarile romane au luat multe forme. Bratara spin era o bratara purtată de femeia romana pe mâna stângă, mai sus de cot. Războinicii romani purtau banderole de aur în luptă pentru a-şi proteja partea superioară a braţului, dar şi ca modalitate de a impresiona adversarul. Bratarile şarpe erau cunoscute purtătorilor de toate vârstele, şi au fost răspândite prin ordonanţe romane. Aceste bratari terminate în capete de şerpi, se spune că au fost copiate de la greci.

Ca şi romanii, britanicii obişnuiau să poarte bratari. Cele mai multe din aceste bratari antice, din vestul Europei, erau făcute din bronz şi erau decorate cu modele geometrice. Britanicii purtau bratari extrem de masive, deseori aurite şi smălţuite.